ce as mai fi eu daca as lasa visele sa cotropeasca realitatea?
nu stiu daca mai era cafea in ceasca in momentul cand am plecat.doar ca nu si’a facut efectul.nu inlocuiesc cu cafea ceva ce m’ar tine treaz noptile.unele pete din memorie ar putea fi inlocuite cu niste puncte de suspensie.dar sunt unele pe care nu le doresc uitate.vreau sa separ totul de nimic intr’un singur pumn de nisip.

diavolul a crezut ca poate fi dumnezeu si ingerii nu au stiut ce sa creada.cum poti crede ca nisipul s’ar transforma in piatra?

*************************
cand s’au ridicat,treptele nu m’au stiut acolo
**********************

nu arunca pietre
in umbre.
candva,pamantul a fost…
inghitit de soare se rotea
prin cenusa.
scarbit,soarele a aruncat
firul albastru.
snur,s’a prins in jurul lor
sugrumand munti negri,cat cerul.

si mai arati,tipand,uneori,
spre siraguri legate la gatul
ingerilor fara ochi sau cap.

nu arunca cu pietre
in cer.

trec zile si trec nopti.nu ma repet in ele si nici ele in mine.camera mi’e tapetata cu icoane ale maicii domnului si scene din cina cea de taina.carti si caiete rasturnate intr’un raft agatat de perete.lucruri ale celor ce’au stat aici.nu se vad,majoritatea.

legea gravitatiei nu functioneaza intotdeauna.in esenta ei,ea este foarte permisiva.ma gandesc la furnici,care pot duce obiecte cu o masa mai mare decat a lor.ceea ce imi arata ca putem fi asemenea lor,totul fiind proportional,in natura.ca david care l’a ucis pe goliat,pentru ca,imparat,sa’si tradeze legamantul abstinentei.

revenind la furnici,doar pentru a fu strivite,seara,de vreo talpa.
legea gravitatiei : indulgenta ei are scapari si limite pe care mi’e teama sa le caut.

incerc amintiri din vremi ce nu le vreau uitate.

imi revin imagini dn nopti de iarna..sau de vara,cand priveam cerul intins pe spate,in pat.nu imi doream nimic de nepatruns.aspiratiile mele erau banale.incercam sa inteleg sufletul din interiorul trupului si carnea ce invele sufletul.le credeam entitati sferice,interdependente.nu credeam,nu intelegeam posibilitatea ca sufletul sa fie la mile distanta de trup.
nu aveam dorinte.aveam totul.tot ce imi puteam permite.
nu iubea,nu uram,nu eram indiferent.imi pasa de tot si de nimic,apreciam,insa,nimicul.nu ca pe un calvar,ci ca pe ceva in interiorul caruia poti crea.
poti avea,de altfel,acel “tot” si “nimic” in acelasi timp.poate chiar in aceeasi,unica,persoana.

*2 ianuarie 2007*
din nou aceleasi frici,aceleasi trigari,aceleasi strazi batute.catre unde?singuratatea e monotona.doamne,a mai trecut un an…in fiecare zi mai trece un an
***

si tot ce as dori vreodata
se evapora dintre palme.
si distanta dintre linii
ramane tot mai mare.

astazi,eul modelat dupa placul tau
a devenit o caricatura stramba.
ai desenat dungi orizontale
de sus pana jos.
si mi’ai acoperit ochii
cu pete de cerneala.

as fi vrut sa desenezi in carbune.

de obicei, palmele desenau cuvinte pe cer
arcuind norii in contur
prins de retina.

iti trimit aceasta scrisoare fiindca
nu mai am ce face cu tenisii mei de hartie.